Impresii din Egipt (IV)

0

Postat de Geocer | in categoria calatorii, excursii, vacanta | pe data de 26-08-2015

Etichete: , , , ,

Excursia la Cairo a fost lungă şi obositoare. Am plecat „cu noaptea-n cap” adică în jur de ora 2.00 şi ne-am întors noaptea următoare în jurul orei 1.00. Şi asta, deoarece capitala Egiptului este destul de departe de Hurghada, staţiunea unde ne aflam. Dar trebuia făcută, căci ar fi păcat să te duci în Egipt şi să nu vezi Piramidele şi Sfinxul.
Au fost multe obiective pe care le-am vizitat la Cairo: biserica creştină ridicată pe locul unde se presupune că ar fi locuit familia lui Iisus, atunci când a fugit din Israel în Egipt, o moschee (că să echilibrăm balanţa religiilor), dar şi Muzeul de Egiptologie, plus Piramidele şi Sfinxul de la Gizeh.
În interiorul Muzeului de Egiptologie nu era permis să se facă fotografii, deci nu am decât o poză exterioară de publicat. Oricum, în afară de tezaurul descoperit în mormântul lui Tutankamon, acolo nu există prea multe comori. Doar statui sau sarcofage. După cum spuneam şi într-un articol anterior, multe din comorile vechilor egipteni au luat drumul Occidentului sau Americii, până s-au dezmeticit egiptenii cei noi cât de bogaţi sunt. Mormântul lui Tutankhamon a fost descoperit în 1922, iar la data respectivă era deja strict interzis să se între în vreun vestigiu arheologic fără prezenţa autorităţilor. Tocmai de aceea aurul descoperit în acel mormânt a rămas în Egipt şi poate fi admirat la acest muzeu.

Muzeul de Egiptologie

Muzeul de Egiptologie

Gizeh este o suburbie a oraşului Cairo, iar pe platoul din apropierea acestui cartier tronează 3 piramide, dintre care cea a lui Keops se distinge maiestuos, fiind cea mai mare. În total, în Egipt există cca. 150 de piramide, dar cele mai cunoscute şi mai vizitate sunt cele de la Gizeh.
Le-am văzut din exterior, le-am admirat, ne-a impresionat faptul că vechii egipteni au putut să creeze aşa ceva pe vremea când tehnologiile de azi erau complet necunoscute, le-am pozat şi ne-am pozat cu ele. În interior n-am intrat. Ni s-a spus că acum vara e mare zăpuşeală înăuntru şi se respiră destul de greu. Deci, ne-am mulţumit cu exterioarele.
Iar la final, am mers şi la Sfinxul cel fără nas şi barbă. Ghidul nostru a fost un egiptean care vorbea destul de bine limba română. El ne-a spus care sunt cele 3 ipoteze în ceea ce priveşte „pierderea” nasului şi a bărbii de către Sfinx. „Prima vorbă, a zis el, ar fi că atunci când Napoleon a cucerit Egiptul a venit cu soldaţii săi aici şi au puşcat nasul şi barba la Sfinx”. Dar a exclus această ipoteza, pe motiv că Napoleon era un om cultivat şi era înconjurat tot de oameni cultivaţi, deci nu s-ar fi dedat la o astfel de barbarie.
A doua ipoteza ar fi că arabii au făcut treaba asta, iar cea mai plauzibilă este aceea care spune că timpul şi clima au erodat încetul cu încetul statuia şi de aceea i-au căzut nasul şi barba.
Oricum ar fi, Sfinxul rămâne una dintre marile atracţii turistice ale Egiptului. Acum, iată şi câteva poze de la Piramide şi de la Sfinx.

Piramida lui Keops

Piramida lui Keops

Sfinxul

Sfinxul

Mangaind o piramida pe crestet

Mangaind o piramida pe crestet

Impresii din Egipt (III)

6

Postat de Geocer | in categoria calatorii, excursii, vacanta | pe data de 24-08-2015

Etichete: , , ,

Tot la Luxor am vizitat şi două temple importante ale vechilor egipteni. Primul era cel construit de Regina Hatsepsut, singura femeie faraon din istorie. Ea fusese nevastă de faraon, dar nu-i dăruise acestuia niciun fiu, aşa încât, rămânând văduva de tinerică, s-a gândit la o soluţie ca să rămână tot în sferele înalte ale puterii. S-a căsătorit cu fiul vitreg al fostului soţ, fiu care era mult prea mic pentru a putea conduce regatul, astfel încât Hatsepsut a devenit Regent. Apoi l-a trimis în Egiptul de sus ca să înveţe meşteşugul armelor, iar în lipsa lui s-a încoronat Regină. A domnit bine merci, în linişte şi pace, până când s-a întors fiul/soţul înapoi la Curtea Regală. Când s-a întors, acesta a ucis-o şi ca să-i şteargă complet numele din istorie a distrus toate reprezentările ei, indiferent dacă erau sub formă de sculpturi sau de picturi. De fapt, pentru vechii egipteni, moartea fizică nu însemna mare lucru. Pentru ei, doar viaţa veşnică era importantă. Ori această modalitate de a-i şterge numele de peste tot, de a-i distruge statuile şi picturile, era o pedeapsa mult mai mare decât moartea fizică, deoarece însemna că cel asupra căruia se săvârşiseră aceste lucruri nu va mai avea parte de viaţă veşnică. Atâta vreme cât cineva îţi rosteşte numele, înseamnă că încă trăieşti. Aceasta era credinţa vechilor egipteni. Dacă e să socotim din acest punct de vedere, Keops, dinsatia Ramses, Tutankhamon şi toţi ceilalţi faraoni despre care povestim, încă îşi trăiesc viaţa veşnică.
Acum iată câteva poze de la Templul Reginei Hatsepsut.

Templul Reginei Hatșepsut

Templul Reginei Hatșepsut

Pictura murala de la templu

Pictura murala de la templu

Basorelief de la Templu

Basorelief de la Templu

Al doilea templu vizitat este cel de la Karnak. Practic, cele 2 temple despre care povestesc în acest articol sunt într-o parte şi în cealaltă a oraşului Luxor, iar între ele se află aşa numita „alee a sfincşilor” care încă n-a fost integral dezgropată de arheologi. Deşi se ştie de ceva vreme despre existenţa acestei alei, având în vedere că pe traseul ei există case construite, pe alocuri e mai greu să-i convingi pe proprietari să-ţi cedeze terenul, chiar dacă le oferi despăgubiri importante. Oricum ar fi, o porţiune din această alee ne-a fost arătată de către ghid atunci când am trecut peste podul care o traversează.
Regina Hatsepsut a construit şi ea un obelisc la Karnak, dar faţă de imensitatea acestui ansamblu monumental, obeliscul acela reprezintă mult prea puţin.
Ghidul egiptean ne-a dus într-o sală de rugăciune complet obscură, având nişte statuete ale zeului Amun-Ra ce erau luminate o singură zi pe an: în data de 22 septembrie, la echinocţiul de toamnă. În tavanul camerei există o fantă, o gaură calculată în aşa fel încât să lase lumina soarelui să cadă pe statuia zeului doar în acea zi specială (vezi poza a doua de mai jos).
De aici provine şi cunoscutul Obelisc din Place de la Concorde (Paris), acesta fiind făcut cadou Franţei de către Mehmet Ali, viceregele Egiptului, în anul 1830, drept mulţumire pentru buna colaborare pe care o avusese cu savanţii francezi în descoperirea şi punerea în valoare a comorilor vechilor egipteni. În schimb, Louis Philippe (regele de atunci al Franţei) a oferit Egiptului un ceas de perete care s-a stricat după doar 2 zile. Egiptenii fac haz de necaz chiar şi în ziua de azi, în legătură cu acest „schimb reciproc avantajos”.
Adevărul este că până să se dezmeticească egiptenii ce mari comori ascund piramidele, templele şi chiar deşertul pe care l-au moştenit de la înaintaşi, mare parte dintre acestea fuseseră deja scoase din ţară. Iar cele care se găsesc în muzee precum Luvrul, British Museum sau Hermitage sunt în regulă, clasate, numerotate, recunoscute ca fiind comori egiptene. Dar câte nu s-or fi topit (vorbesc de aur), câte n-or fi existând neştiute, prin colecţii particulare?
La finalul articolului, iată şi câteva poze de la Karnak. (Urmează vizita la Piramide şi la Sfinx)

Karnak

Karnak

Statueta lui Amun-Ra
WP_000144

Impresii din Egipt (II)

0

Postat de Geocer | in categoria calatorii, vacanta | pe data de 21-08-2015

Etichete: , ,

La Luxor am vizitat mai multe obiective cultural-turistice. În primul rând, ar fi vorba de Valea Regilor, locul în care faraonii şi-au creat mormintele, după ce au renunţat la construcţia de piramide. Iniţial, piramidele erau morminte pentru regi, dar din momentul în care s-a observat că acestea sunt uşor de jefuit (şi chiar erau jefuite), s-au gândit la o metodă mai discretă de a se îngropa, împreună cu comorile ce sperau să le deschidă uşile vieţii veşnice. Astfel încât, tonele de aur care iniţial erau depuse în piramide, au început să fie depuse în mormintele pe care faraonii şi le pregăteau din timp. De fapt, construcţia mormântului începea din prima zi a urcării pe tron a faraonului şi se termina în ziua în care murea.
Când vorbim de un mormânt de faraon, nu trebuie să ne gândim la o simplă criptă. De cele mai multe ori este vorba de o galerie lungă de câteva zeci de metri, lată de circa 5 şi înalta de vreo 3, inscripţionată cu hieroglife pe toată lungimea pereţilor. Textele erau instrucţiuni pentru sufletul faraonului şi-l învăţau pe acesta cum să ajungă la viaţa veşnică. Cele 12 ore ale nopţii reprezentau în mormânt tot atâtea porţi pe care sufletul trebuia să le străbată. Iar cea mai importantă poartă era cea de-a 6-a, când avea loc judecata de apoi. Inima faraonului era pusă pe talerul unei balanţe, iar pe celălalt taler se aşeza un fulg. Dacă inima era mai uşoară decât fulgul, sau dacă greutăţile erau egale, sufletul dobândea viaţă veşnică. În caz contrar, nu! Cine efectua această judecată? Păi, zeii, bineînţeles. Amun Ra, zeul soare, fiind cel mai important dintre ei. Amun Ra murea în fiecare seară, la apus, iar în fiecare dimineaţă învia de la răsărit. Tocmai de aceea, vechii egipteni asimilau viaţa cu punctul cardinal al răsăritului, iar moartea cu apusul, astfel încât îşi construiau casele spre est, iar mormintele spre vest.
Cel mai frumos mormânt, dintre cele 4 pe care le-am vizitat, mi s-a părut a fi cel al lui Ramses al VI-lea. De altfel, pentru a vizita acest mormânt se plătea un bilet suplimentar faţă de cel standard care includea vizitarea a 3 morminte la alegere, cu excepţia celui numit mai sus şi al lui Tutankhamon. Ghida ne-a spus că mormântul lui Tutankhamon nu e la fel de spectaculos ca şi celelalte, deoarece acesta a murit de tânăr şi n-a avut timp să-şi construiască ceva măreţ. În schimb, în mormântul său au fost descoperite mari cantităţi de aur, sub diverse forme, tezaur care se păstrează la Muzeul de Egiptologie din Cairo, muzeu pe care l-am vizitat câteva zile mai târziu.
La mică distanţă de mormintele faraonilor, se găsesc cele ale nobililor. Dacă valea în care au fost descoperite mormintele faraonilor a căpătat numele de „Valea Regilor”, cea din urmă a fost numită „Valea Nobililor”. Şi acolo sunt morminte valoroase şi interesante de vizitat, dar acestea nu s-au aflat în programul nostru.
Din cât se pare, nu toate mormintele de faraoni (cele de nobili nici atât) au fost descoperite, căci radiografii făcute din satelit arată că încă mai există vreo câteva. De ce nu s-a săpat încă după ele? Nu ştiu să răspund la această întrebare. Ghida ne-a zis că ar fi prea costisitor, dar nu cred că acesta e adevăratul motiv.
Pentru cei care aşteaptă poze la sfârşitul fiecărui articol de-al meu am o veste proastă: în Valea Regilor este strict interzis fotografiatul. Ba mai mult, nici măcar accesul cu aparate foto nu este permis. Turistul trebuie să se mulţumească doar cu privitul, n-are voie să ducă cu el nici măcar o imagine drept amintire. Acelaşi lucru este valabil şi la Muzeul de Egiptologie: se pot face poze doar în curtea muzeului, nu şi în interior.

(Va urma)

Impresii din Egipt (I)

0

Postat de Geocer | in categoria calatorii, vacanta | pe data de 20-08-2015

Etichete: , , ,

După cum probabil că nu ştiţi, de curând am petrecut o săptămână în Egipt. Scopul a fost simplu: turism. Şi pentru că oferta de hoteluri la care se putea petrece un sejur era imensă, am ales mai mult la întâmplare hotelul Ali Baba din Hurghada.
Organizarea touroperatorului a fost destul de bună, astfel încât, odată ajunşi pe aeroport am fost îndrumaţi către ghişeul la care trebuia să plătim şi să obţinem viza de intrare, ne-am recuperat bagajele, apoi am fost îndrumaţi către autocarele sau microbuzele ce urmau să ne ducă pe fiecare la hotelul ales. O menţiune se cuvine, totuşi, a fi făcută: în oferta touroperatorului (Christian Tour) nu era specificată chestia cu obţinerea vizei pe banii noştri. Deci, am avut parte de un „bonus” chiar de la început. Dar ce mai contează 25 de Euro, faţă de cei 610 (de persoană) pe care-i plătiserăm pe bilet? Vorba zicalei: Unde s-a dus mia, merge şi suta!
Odată ajunşi la hotel şi „marcaţi” cu brăţara albastru închis de All Inclusive, am putut beneficia de toate avantajele acestui concept modern de turism, având la dispoziţie cam tot ce ne dorea inimioara, toată ziua (până pe la ora 24.00). Mâncare la discreţie, în orele prevăzute pentru mic dejun, prânz şi cină, gustări între mese, băuturi (răcoritoare, dar şi alcoolice) atât în holul hotelului, cât şi pe plajă, la piscină sau în restaurantele în care mâncam (erau 3 restaurante, dar la toate se serveau aceleaşi mâncăruri, doar modul de decorare era diferit).
Plaja avea nisip fin, dar în mare erau cam multe pietre. Pe plajă, şezlonguri şi umbreluţe fără plată suplimentară. Apa mării era cam la 27 de grade, iar apa piscinei la fel. În fiecare seară, piscina era cu atenţie curăţată de către angajaţii hotelului, astfel încât dimineaţa apa să fie limpede şi plăcută.
Camerele erau destul de mari şi utilate cu tot ce-i trebuie turistului ca să se simtă bine. Prin urmare, cam toate premizele erau favorabile petrecerii unui sejur plăcut la malul Marii Roşii. Iar excursiile la Luxor, Cairo şi Insula Paradisului se anunţau extrem de interesante. Ca să n-o mai lungesc, a fost o săptămână frumoasă şi din punct de vedere al distracţiei, şi din punct de vedere cultural. Dar să începem cu câteva poze de la hotel, piscină şi plajă.

Piscina hotelului
Plaja la Marea Rosie

Preludiu la vacanță (2)

0

Postat de Geocer | in categoria calatorii, vacanta | pe data de 10-07-2015

Etichete:

Grădina Zmeilor se găseşte pe teritoriul comunei Bălan, în satul Gâlgău Almaşului. Acest sat este traversat de un drum naţional (1G) aşa încât este destul de uşor de ajuns acolo. Cam pe la mijlocul satului există un indicator şi un drumeag asfaltat pe care cu greu se pot strecura 2 maşini una pe lângă alta. În schimb, parcarea prevăzută pentru Grădină e atât de mare încât va fi greu s-o vezi vreodată plină. Când am ajuns eu acolo, mai era doar un autocar de Ungaria. Când am plecat, autocarul nu mai era, în schimb apăruseră vreo 4-5 autoturisme. După cum spuneam, deşi locul e foarte pitoresc, este puţin frecventat de turişti, nefiind prea cunoscut şi mediatizat. Şi totuşi, iată că vin şi unguri să-l vadă. Probabil că ghidul le spune „Aceste locuri sunt ale noastre de drept, dar ni le-au luat românii cu forţa, ajutaţi şi de Occident, în 1918”, aşa cum ne spunea şi nouă, prin 1991, ghidul care ne-a condus la Balcic.
Trecând peste aceste reflecţii care mi-au venit în minte vizitând Grădina, să povestesc mai bine ce-am văzut pe-acolo. Păi am văzut acele formaţiuni de piatră verticale ce par a răsări din pământ şi care au dat şi un al doilea nume acelui loc: „Pădurea de piatră”. Nu numai că le-am văzut, dar pe unele m-am şi urcat, până în vârf. Oricum, ca să vezi cât mai multe lucruri, trebuie să ieşi de pe poteca bătătorită şi să te afunzi în pădure. Pădurea reală, nu cea de piatră. Căci acele stânci despre care vorbeam se găsesc chiar într-o pădure de stejar. Aşa am descoperit o grotă şi chiar o peştera mai mică, un fel de bârlog al ursului. Afară era caniculă, temperatura era de peste 30 de grade, dar când am intrat în peşteră mi s-a făcut frig.
Apoi, este zidul de piatră, zid ce seamănă cu cel al unui castel. Castelul Zmeilor, bineînţeles. Unele dintre stânci au primit diverse nume: am văzut „Călugării”, „Zmeul şi Zmeoaica” şi aşa mai departe.
Am văzut şi pietre care semănau izbitor de mult cu trovanţii de la Costeşti, Vâlcea, trovanţi despre care am scris aici. Iar acum, câteva poze că-s mai elocvente decât orice cuvinte.

Din Gradina Zmeilor
Ziduri paralele

Calugarii
Zidul Castelului Zmeilor
Barlogul ursului

Preludiu la vacanță (1)

0

Postat de Geocer | in categoria calatorii, vacanta | pe data de 09-07-2015

Etichete: , ,

În ultimii ani mi-am luat prostul obicei ca, înainte de a pleca în concediul propriu-zis, să petrec vreo câteva zile (un week-end prelungit) pe undeva prin ţară, în câte un loc pitoresc şi mai puţin frecventat de turişti.
Anul acesta am pus ochii pe Grădina Zmeilor, din Sălaj, aşa că într-acolo m-am îndreptat. De la Piteşti, am făcut cam 6 ore şi jumătate până la Jibou unde mi-am găsit cazare. Grădina e la vreo 15 Km de Jibou, dar altă pensiune mai apropiată n-am găsit. Oricum, pentru cineva care e cu maşina, distanţa de 15 Km e o nimica toată.
Drumul până acolo mi-a dat ocazia de a circula şi pe minunata autostradă A3, cea pe care cu multă manie patriotică o numim „Autostrada Bechtel”, în cinstea firmei americane care a venit, ne-a luat o căruţă de bani şi n-a lăsat în urmă decât 50 Km de autostradă care pleacă de nicăieri şi duce niciunde. Pe lângă faptul că leagă nimic de nimic, am mai remarcat şi lipsa completă a spaţiilor de servicii (parcare, toaletă, benzinărie). Sunt prevăzute, pe fiecare sens, câte 2-3 astfel de spaţii dar n-a fost realizat nici măcar unul. În plus, am remarcat şi cât de greu accesibilă este respectiva autostradă, căci deşi trece fix peste drumul naţional, ca să ajungi la ea trebuie să parcurgi cel puţin vreo 2 Km întortocheaţi. În schimb, am observat că se lucrează intens la autostrada Sebeş-Turda, în felul acesta legând-o şi pe acea biată autostradă stingheră de ceva. Presupun că la anul pe vremea asta va fi deschisă măcar parţial această joncţiune dintre A1 şi A3. Iar dacă se va face şi mult dorita autostradă Piteşti-Sibiu (care face parte tot din A1), atunci chiar că vom putea să-i lăudăm pe cei de la CNADNR. Dar astea sunt visuri!
În ceea ce priveşte mini-vacanţa mea, pot spune că a fost destul de relaxantă şi de plăcută. N-am dormit eu prea bine la pensiunea la care m-am cazat, preţurile (atât la cazare cât şi la masă) erau cam piperate, dar am avut ocazia să văd câteva locuri frumoase şi să constat că judeţul Sălaj este bine împădurit, ceea ce nu-i rău deloc.
Oamenii din zonă ţin să-şi sublinieze naţionalitatea, aşa că din loc în loc, la poarta câte unei case, vezi arborat tricolorul. Frumos şi emoţionant!
Am vizitat Grădina Zmeilor, am făcut şi un tur al oraşului Zalău, am fost şi la Castrul Roman de la Porolissum (în apropierea comunei Moigrad). Despre toate astea, amănunte în episoadele următoare. Deocamdată postez o poză panoramică a Grădinii despre care am tot pomenit mai sus.

Grădina Zmeilor văzută de sus

Impresii noi din Franţa (2)

0

Postat de Geocer | in categoria calatorii, Franta | pe data de 28-01-2015

Etichete:

Besançon este oraşul natal al lui Victor Hugo. „Dar n-a locuit aici decât 3 zile”, îţi spun în mod invariabil localnicii, atunci când ataci acest subiect. Se pare că mult mai mândri sunt de Louis Pasteur care s-a născut şi el tot prin zonă, la Dole. Oricum ar fi, casa în care s-a născut Hugo este bine marcată, în plus s-a reconstituit şi farmacia care exista acolo pe la începutul secolului 19.
Dar casa natală a lui Hugo nu este singura atracţie turistică a oraşului. Mai există şi o serie de biserici, monumente istorice, dar mai ales celebra citadelă. Este vorba, de fapt, de o cetate întărită, construită în vremea lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Acesta l-a însărcinat pe arhitectul Vauban să construiască astfel de cetăţi în apropierea tuturor graniţelor terestre şi maritime ale Franţei, în scopul evident de a se apăra de duşmani. De altfel, numele acestui arhitect este foarte vehiculat la Besançon. Am mâncat la Restaurantul Vauban, am văzut Hotelul Vauban, există şi o agenţie imobiliară cu acest nume şi aşa mai departe.
Revenind la citadelă, aceasta este situată pe o colină destul de mărişoară, astfel încât ne-am cam dat sufletul urcând până acolo. Ce să faci, dacă francezii sunt mai săraci decât românii şi n-au fost în stare să instaleze şi ei un funicular, aşa cum avem noi la Deva?
În schimb, odată ajuns la citadelă, poţi admira panorama oraşului şi poţi vedea cum şerpuieşte râul Doubs înconjurând centrul vechi. Acest râu a dat numele său şi departamentului a cărui reşedinţa este Besançon.
Localnicii sunt mândri şi de faptul că de câteva luni oraşul are tramvai. L-am văzut circulând: arată bine şi e silenţios.
Centrul vechi al oraşului este, în principiu, rezervat pietonilor. Cu toate astea, maşinile care aprovizionează magazinele din zonă, autobuzele şi tramvaiul au dreptul să circule şi pe acele străduţe.
Dar, după cum se ştie, vorba lungă-i sărăcie. Aşa că mă voi opri aici şi voi pune câteva poze din Besançon ca să ilustrez cele spuse mai sus.

Strada din centrul orasului
Biserica monumentOrasul vazut de la citadelaCitadela

Impresii noi din Franţa (1)

3

Postat de Geocer | in categoria calatorii, Franta | pe data de 27-01-2015

Etichete:

Săptămâna trecută am tras o fugă până în Franţa, la Besançon. În interes de serviciu, nu ca să mă plimb! Aşa încât n-am vizitat şi n-am văzut mare lucru. Totuşi, unele lucruri merită menţionate aici, pro memoria.
În primul rând, am constatat că deşi nu mai fusesem de vreo 2 ani, zona aeroportului Charles de Gaulle nu s-a schimbat prea tare. Adică, avionul te lasă undeva în câmp, iar ca să ajungi la terminalul propriu-zis şi să-ţi recuperezi bagajele trebuie să iei trenul. La fel, la plecare: trebuie să iei trenul ca să ajungi la porţile L de unde pleacă avioanele TAROM.
Şi am mai constatat că mă pot descurca în respectivul aeroport fără probleme, deşi e imens. Cred că la Paris mă orientez cu mult mai uşor decât la Bucureşti.
Apoi am avut un drum lung de parcurs (cam 450 Km) pentru a străbate cam jumătate din ţară ca să ajung la Besançon. Cu această ocazie am putut să văd sistemul lor de autostrăzi. Practic, ieşi de pe o autostradă şi intri pe alta. Din cei 450 Km, peste 400 i-am străbătut pe autostrăzi. Să fac o comparaţie cu ceea ce avem noi? Nu e cazul. În schimb, marea majoritate a autostrăzilor franceze sunt concesionate unei firme (APRR) care se ocupă de întreţinerea lor, dar în acelaşi timp încasează şi tarifele de circulaţie pe respectivele autostrăzi. Iar tarifele nu sunt deloc mici! Pentru cei 400 şi ceva de Km se plătesc vreo 29 Eur (ar veni cam 7 Eur/suta de Km). Vorba ceea: dai un ban, dar ştii că nu-l mai ai! Oricum, dacă nu-ţi convine tariful ai destule drumuri naţionale pe care poţi circula, marea majoritate fiind de tip expres.
Ar mai fi de remarcat şi faptul că mâncarea şi băutura (la restaurant) sunt extrem de scumpe. Cu preţul plătit de o persoană în Franţa, la Piteşti (sau la Sibiu) pot mânca lejer cam 3 persoane. Nu vorbesc de Bucureşti, căci acolo sunt preţuri aproape duble faţă de Piteşti. Nu vorbesc nici de Mioveni, căci acolo preţurile sunt cam la jumătate faţă de cele din Piteşti.
De dormit n-am dormit la un hotel, ci la o pensiune de familie. Acolo am fost plăcut impresionat de ospitalitatea gazdelor şi de faptul că mâncau împreună cu noi (seara, căci la prânz nu mâncam acolo), astfel încât puteam să discutăm, să socializăm, să ne cunoaştem mai bine. În felul acesta am aflat că foarte mulţi francezi din zona respectivă merg să muncească în Elveţia a cărei frontieră e la doar o jumătate de oră de mers cu maşina. Salariile par a fi mult mai bune, iar de când cu valorizarea francului elveţian şi-au văzut brusc veniturile mărite cu cca 20%. Îşi plătesc contribuţiile sociale în Elveţia, astfel încât vor lua pensie din partea acestui stat, dar în acelaşi timp contribuie şi în Franţa la pilonul 3, deci vor avea ceva şi în Euro. Cu asigurările de sănătate e mai complicată treaba: ei contribuie în Elveţia, deci nu au dreptul la îngrijire medicală în Franţa. Iar Elveţia are un sistem medical mult mai slab decât al lor (cel puţin aşa susţin francezii). Dar problema asta au rezolvat-o prin faptul că muncesc în Elveţia doar cât sunt tineri şi nu au nevoie de cine ştie ce îngrijiri medicale. Când trec de 40 de ani, se întorc acasă, contribuie la sistemul francez şi beneficiază în continuare de acesta.
Cam aceasta ar fi prima parte a impresiilor mele din recent încheiata călătorie în Franţa. În partea a doua voi povesti câte ceva despre oraşul Besançon. Dar până atunci, iată deja o poză din acest oraş.

Raul Doubs la Besancon

La pomul lăudat: Hotelul Ramada Parc

2

Postat de Geocer | in categoria calatorii, Dezamagiri | pe data de 21-10-2014

Etichete:

Brandul Ramada nu are nevoie de nicio prezentare, fiind cunoscut în lumea întreagă şi considerat drept unul serios. Tocmai de aceea, în momentul în care mi-am rezervat camera la hotelul menţionat în titlu m-am aşteptat la nişte servicii impecabile, comparabile cu cele de la Pullman. Din păcate, n-a fost să fie.
Totul a început cu mult înainte de a ajunge la faţa locului, mai precis cu vreo 3 săptămâni înainte de începerea sejurului, adică a doua zi după ce am făcut rezervarea. Am observat cu stupoare că mi-a fost blocată contravaloarea sejurului, chestie care nu mi se mai întâmplase până acum, deşi am tot făcut rezervări garantate cu cardul, atât la hoteluri din România cât şi din Bulgaria. Am sunat la hotel şi mi s-a răspuns sec că asta-i politica lor. Şi având în vedere faptul că garantasem şi pentru 2 francezi care trebuiau să vină în acelaşi timp cu mine, vă daţi seama că suma blocată era de 3 ori contravaloarea sejurului meu.
Am înghiţit în sec şi am trecut peste acest inconvenient. Probabil că dacă ar fi fost doar asta, n-aş fi scris nimic despre ei. Dar au mai fost şi altele.
Când am ajuns la hotel, mi s-au făcut formalităţile obişnuite, mi s-a dat cardul de acces în cameră, mi s-a arătat unde sunt lifturile, unde este servit micul dejun şi atât. Câteva ore mai târziu eram de faţă când şi-a luat în primire camera unul dintre francezi. Şi lui i s-au arătat lifturile şi restaurantul unde se servea micul dejun. Dar, în plus, i s-a spus că are acces la saună, piscină şi SPA, gratuit. Hopa! Adică, facilităţile astea sunt doar pentru străini, nu şi pentru jegoşii de români, nu-i aşa?
Hai să trecem şi peste asta, că şi-aşa nu aveam eu timp de SPA. Venisem acolo cu treabă, nu la distracţie. Mai trecem cu vederea şi mirosul înţepător care m-a întâmpinat în cameră: înţeleg că e vorba de nişte arome asiatice, indiene mai precis, iar dacă mie nu-mi plac asta e doar chestie de gust, deci „non disputandum”. Dar pe lângă arome, în camera m-au deranjat şi alte lucruri. Mai întâi, televizorul. Aproape tot conţinutul era cu plată. De cum îl porneai, ţi se afişa un meniu, iar opţiunea implicită era „Ofertă specială”. În ce consta această ofertă? Într-o serie de canale TV pentru adulţi la care aveai acces contra cost (120 de lei) şi care îţi erau trecuţi pe factură ca şi „Communication services”. Te anunţau asta ca să ştii de la început că n-o să i se pară nimic suspect şefului când o să-i prezinţi factură la decontare. Dar nu numai canalele pentru adulţi erau cu plată, ci şi muzica sau filmele pe care le puteai vedea. Mă rog… Mai deranjant era faptul că până să ajungi la cele câteva canale româneşti trebuia să faci vreo 5-6 manevre. Iar când ajungeai, constatai că recepţia e extrem de proastă. Cam ca la începutul anilor ’90.
Tot cam de atunci se pare că datau şi prosoapele din baie, căci prea erau tocite. Iar tot căutând unul mai de Doamne ajută în grămada de deasupra căzii, am dat de fapt peste unul extrem de murdar. Nu ştiu dacă rămăsese acolo de la precedentul locatar, sau aşa de bine erau spălate la spălătoria lor. Apoi a fost duşul. Era fixat în zid, iar raza lui de acţiune depăşea cu mult cada în care ar fi trebuit să curgă, astel încât se făcea baltă în baie de fiecare dată când îl foloseai. Şi în sfârşit, în ultima seară a plouat puţin, aşa că mi s-au murdărit pantofii. Cu această ocazie am remarcat faptul că nu există pe nicăieri o perie de curăţat încălţămintea, aşa cum s-ar fi cuvenit la un hotel de 4****. De fapt, dacă ar fi după mine, Ramada Parc n-ar avea decât 3. Dar probabil că a fost clasificat astfel doar pentru că poartă numele Ramada, nici măcar n-au mai fost verificate serviciile oferite.
În concluzie, mi-am definit şi eu o politică în legătură cu acest hotel: a doua oară nu mai calc pe-acolo!

Promisiune neonorată

0

Postat de Geocer | in categoria calatorii | pe data de 07-10-2014

Etichete:

Îmi propusesem să scriu câte ceva despre recent încheiatul Târg Internaţional de la Plovdiv la care am participat săptămâna trecută. Din păcate, n-am avut mai nimic de scris. Dacă până anul trecut mai era ce mai era de el, în privinţa expozanţilor şi a vizitatorilor, anul ăsta s-a dus în jos de tot. Un sfert din suprafaţa pavilionului în care ne aflam noi a rămas neocupată. Iar vizitatori…cam la fel de rari ca părul unul chelios. În concluzie, dezamăgire totală. Din catalogul online înţelesesem că vom fi 5 expozanţi din România. De fapt, n-am fost decât 3. Cu toate acestea, am fost vizitaţi de consilierul economic de pe lângă Ambasada României la Sofia căruia ţin să-i mulţumesc pentru că ne-a băgat în seamă. Cred că vizita dumnealui a fost cea mai interesantă dintre toate pe care le-am primit.
Bulgarii se opreau în faţa standului, întrebau pe limba lor ce sunt piesele alea pe care le expunem şi la ce folosesc, dar o făceau doar din curiozitate. Se vedea de la distanţă că nu sunt reprezentanţii vreunei firme care ar putea fi interesată de aşa ceva. În funcţie de cheful pe care-l aveam, le răspundeam şi eu. Unora le spuneam că nu înţeleg limba lor (aici e iarăşi o nuanţă: unora le-o spuneam în bulgară, altora în engleză 🙂 ), altora, dacă aveam eu chef, le spuneam în bulgăreşte la ce folosesc piesele. Oricum, plecau rapid de la stand, pentru că era clar că nu-i interesau.
A fost şi un băiat care s-a oprit împreună cu prietena (sau soţia) şi a început să-i explice în amănunt ce sunt acele piese şi la ce folosesc. Mi-am dat seama că le ştie destul de bine, aşa că am confirmat ceea ce spunea. Mi-a zis că tot eu îi explicasem, acum 2 ani, aceste lucruri. Bine că îşi învăţase lecţia!
Şi a mai fost un nene care a venit vineri după-amiază. Omul avea chef de vorbă, aşa că mi-a demonstrat cu vârf şi îndesat că barierele lingvistice sunt complet artificiale. Eu nu ştiu în ce limbă am discutat cu nenea ăla (şi n-am discutat în limbajul semnelor, staţi liniştiţi), dar mi-a spus o groază de lucruri. Era din Varna, avusese o firmă de distribuţie de produse electrice pe care le aducea din Cehia, dar dăduse faliment din cauza crizei. Are doi băieţi, unul dintre ei e inginer şi lucrează la Praga, iar nora sa (soţia băiatului de la Praga) este studentă la Viena la arhitectură. Mi-a povestit şi despre oraşul natal al lui Todor Jivkov şi despre faptul că acolo s-a dezvoltat mult industria electronică, mi-a povestit şi multe alte lucruri. Cu ce nu ştiam eu din limba bulgară şi cu ce uitase el din limba franceză, ne-am înţeles de minune. În final, mi-a zis că dacă ajung pe la Varna, să-l sun să bem o bere. Am vrut să-l servesc cu un pahar de vin franţuzesc dar m-a refuzat pentru că în 10 minute urma să se urce la volan ca să plece spre casă. Am rămas mască după ce-a plecat şi aşa cum spuneam şi mai devreme, încă mă mai întreb în ce limbă ne-am vorbit!
În rest, vremea a fost frumoasă, am profitat pentru a sta frumuşel la o terasă la bere, iar serile le-am petrecut pe toate în oraş.
Urmează TIB-ul, săptămâna viitoare. Să sperăm că nu voi avea aceeaşi dezamăgire ca la bulgari.

Yet Another Social Plugin powered by TutsKid.com.