Blog GeocerOpiniile mele (pertinente si impertinente) despre ceea ce ni se intampla

Excursia la Cairo a fost lungă şi obositoare. Am plecat „cu noaptea-n cap” adică în jur de ora 2.00 şi ne-am întors noaptea următoare în jurul orei 1.00. Şi asta, deoarece capitala Egiptului este destul de departe de Hurghada, staţiunea unde ne aflam. Dar trebuia făcută, căci ar fi păcat să te duci în Egipt şi să nu vezi Piramidele şi Sfinxul.
Au fost multe obiective pe care le-am vizitat la Cairo: biserica creştină ridicată pe locul unde se presupune că ar fi locuit familia lui Iisus, atunci când a fugit din Israel în Egipt, o moschee (că să echilibrăm balanţa religiilor), dar şi Muzeul de Egiptologie, plus Piramidele şi Sfinxul de la Gizeh.
În interiorul Muzeului de Egiptologie nu era permis să se facă fotografii, deci nu am decât o poză exterioară de publicat. Oricum, în afară de tezaurul descoperit în mormântul lui Tutankamon, acolo nu există prea multe comori. Doar statui sau sarcofage. După cum spuneam şi într-un articol anterior, multe din comorile vechilor egipteni au luat drumul Occidentului sau Americii, până s-au dezmeticit egiptenii cei noi cât de bogaţi sunt. Mormântul lui Tutankhamon a fost descoperit în 1922, iar la data respectivă era deja strict interzis să se între în vreun vestigiu arheologic fără prezenţa autorităţilor. Tocmai de aceea aurul descoperit în acel mormânt a rămas în Egipt şi poate fi admirat la acest muzeu.

Muzeul de Egiptologie

Gizeh este o suburbie a oraşului Cairo, iar pe platoul din apropierea acestui cartier tronează 3 piramide, dintre care cea a lui Keops se distinge maiestuos, fiind cea mai mare. În total, în Egipt există cca. 150 de piramide, dar cele mai cunoscute şi mai vizitate sunt cele de la Gizeh.
Le-am văzut din exterior, le-am admirat, ne-a impresionat faptul că vechii egipteni au putut să creeze aşa ceva pe vremea când tehnologiile de azi erau complet necunoscute, le-am pozat şi ne-am pozat cu ele. În interior n-am intrat. Ni s-a spus că acum vara e mare zăpuşeală înăuntru şi se respiră destul de greu. Deci, ne-am mulţumit cu exterioarele.
Iar la final, am mers şi la Sfinxul cel fără nas şi barbă. Ghidul nostru a fost un egiptean care vorbea destul de bine limba română. El ne-a spus care sunt cele 3 ipoteze în ceea ce priveşte „pierderea” nasului şi a bărbii de către Sfinx. „Prima vorbă, a zis el, ar fi că atunci când Napoleon a cucerit Egiptul a venit cu soldaţii săi aici şi au puşcat nasul şi barba la Sfinx”. Dar a exclus această ipoteza, pe motiv că Napoleon era un om cultivat şi era înconjurat tot de oameni cultivaţi, deci nu s-ar fi dedat la o astfel de barbarie.
A doua ipoteza ar fi că arabii au făcut treaba asta, iar cea mai plauzibilă este aceea care spune că timpul şi clima au erodat încetul cu încetul statuia şi de aceea i-au căzut nasul şi barba.
Oricum ar fi, Sfinxul rămâne una dintre marile atracţii turistice ale Egiptului. Acum, iată şi câteva poze de la Piramide şi de la Sfinx.

Piramida lui Keops

Sfinxul

Mangaind o piramida pe crestet

Tot la Luxor am vizitat şi două temple importante ale vechilor egipteni. Primul era cel construit de Regina Hatsepsut, singura femeie faraon din istorie. Ea fusese nevastă de faraon, dar nu-i dăruise acestuia niciun fiu, aşa încât, rămânând văduva de tinerică, s-a gândit la o soluţie ca să rămână tot în sferele înalte ale puterii. S-a căsătorit cu fiul vitreg al fostului soţ, fiu care era mult prea mic pentru a putea conduce regatul, astfel încât Hatsepsut a devenit Regent. Apoi l-a trimis în Egiptul de sus ca să înveţe meşteşugul armelor, iar în lipsa lui s-a încoronat Regină. A domnit bine merci, în linişte şi pace, până când s-a întors fiul/soţul înapoi la Curtea Regală. Când s-a întors, acesta a ucis-o şi ca să-i şteargă complet numele din istorie a distrus toate reprezentările ei, indiferent dacă erau sub formă de sculpturi sau de picturi. De fapt, pentru vechii egipteni, moartea fizică nu însemna mare lucru. Pentru ei, doar viaţa veşnică era importantă. Ori această modalitate de a-i şterge numele de peste tot, de a-i distruge statuile şi picturile, era o pedeapsa mult mai mare decât moartea fizică, deoarece însemna că cel asupra căruia se săvârşiseră aceste lucruri nu va mai avea parte de viaţă veşnică. Atâta vreme cât cineva îţi rosteşte numele, înseamnă că încă trăieşti. Aceasta era credinţa vechilor egipteni. Dacă e să socotim din acest punct de vedere, Keops, dinsatia Ramses, Tutankhamon şi toţi ceilalţi faraoni despre care povestim, încă îşi trăiesc viaţa veşnică.
Acum iată câteva poze de la Templul Reginei Hatsepsut.

Templul Reginei Hatșepsut

Pictura murala de la templu

Basorelief de la Templu

Al doilea templu vizitat este cel de la Karnak. Practic, cele 2 temple despre care povestesc în acest articol sunt într-o parte şi în cealaltă a oraşului Luxor, iar între ele se află aşa numita „alee a sfincşilor” care încă n-a fost integral dezgropată de arheologi. Deşi se ştie de ceva vreme despre existenţa acestei alei, având în vedere că pe traseul ei există case construite, pe alocuri e mai greu să-i convingi pe proprietari să-ţi cedeze terenul, chiar dacă le oferi despăgubiri importante. Oricum ar fi, o porţiune din această alee ne-a fost arătată de către ghid atunci când am trecut peste podul care o traversează.
Regina Hatsepsut a construit şi ea un obelisc la Karnak, dar faţă de imensitatea acestui ansamblu monumental, obeliscul acela reprezintă mult prea puţin.
Ghidul egiptean ne-a dus într-o sală de rugăciune complet obscură, având nişte statuete ale zeului Amun-Ra ce erau luminate o singură zi pe an: în data de 22 septembrie, la echinocţiul de toamnă. În tavanul camerei există o fantă, o gaură calculată în aşa fel încât să lase lumina soarelui să cadă pe statuia zeului doar în acea zi specială (vezi poza a doua de mai jos).
De aici provine şi cunoscutul Obelisc din Place de la Concorde (Paris), acesta fiind făcut cadou Franţei de către Mehmet Ali, viceregele Egiptului, în anul 1830, drept mulţumire pentru buna colaborare pe care o avusese cu savanţii francezi în descoperirea şi punerea în valoare a comorilor vechilor egipteni. În schimb, Louis Philippe (regele de atunci al Franţei) a oferit Egiptului un ceas de perete care s-a stricat după doar 2 zile. Egiptenii fac haz de necaz chiar şi în ziua de azi, în legătură cu acest „schimb reciproc avantajos”.
Adevărul este că până să se dezmeticească egiptenii ce mari comori ascund piramidele, templele şi chiar deşertul pe care l-au moştenit de la înaintaşi, mare parte dintre acestea fuseseră deja scoase din ţară. Iar cele care se găsesc în muzee precum Luvrul, British Museum sau Hermitage sunt în regulă, clasate, numerotate, recunoscute ca fiind comori egiptene. Dar câte nu s-or fi topit (vorbesc de aur), câte n-or fi existând neştiute, prin colecţii particulare?
La finalul articolului, iată şi câteva poze de la Karnak. (Urmează vizita la Piramide şi la Sfinx)

Karnak